Când copilul spune „nu”: Cum gestionezi îndărătnicia copilului
Nu poate nimeni să-ți spună că nu știi ce e mai bine pentru copilul tău. Experiența ta de viață este, fără îndoială, mai complexă decât a lui. Tu ești persoana care a stat zi de zi cu copilul, îl cunoști pe dinafară, cu toate chichițele, toate plusurile și toate minusurile. Apoi știi că în diverse etape de viață, creierul nu este suficient dezvoltat, lăsând loc unor pericole cauzate de insuficienta responsabilitate.
Vezi limpede cum o cauză are un efect și poți să-i spui exact celui mic ce ar trebui să facă pentru a atrage efectele dorite. Ai sfaturi care merg la sigur și știi cum ar trebui să se comporte pentru ca viața să fie bună cu el. O singură problemă apare în acest scenariu. De multe ori, copilul nu este de acord cu tine.
Ce este rezistența și cum se dezvoltă?
O analiză, publicată în Jurnalul Internațional al Studiilor Calitative asupra Sănătății și Bunăstării, arată cum rezistența în relația cu părintele se dezvoltă de-a lungul diferitelor etape de vârstă ale copilului.
Te aștepți să-l vezi cum se transformă dintr-un nou născut de două palme într-un adult mai mare decât tine. Ești curios și urmărești cum se dezvoltă an de an, atât intelectual, cât și emoțional. Dar poate nu ai fost atent la modul în care evoluează îndărătnicia sa în fața ideilor tale.
Vârstele cheie în dezvoltarea rezistenței
În stadiu embrionar, rezistența se traduce în tantrumurile dezlănțuite ale copilului la vârste mici. Nu primim jucăria, urlăm. Poate ai fost copleșit de tranziția prin celebra vârstă de 2 ani sau poate ai găsit cheia cu care să-ți potolești dragonelul. Cert este că nu ai scăpat neobservată această manifestare a individualității copilului.
După ce te-ai obișnuit cât de cât și ești convins că nimic nu se poate compara cu vulcanica vârstă a copilăriei mici, ești pregătit să avansezi la următoarea etapă. Aici, potrivit autorilor studiului menționat, se pregătește terenul pentru adevărata bătălie. Și dacă te-ai întrebat vreodată cum flacăra rezistenței micului dragon s-a transformat în sofisticata strategie pe care o folosește în adolescență pentru a-ți spune „nu”, găsești aici răspunsul.
Între copilăria mică și adolescență este perioada unor schimbări majore în modul în care copiii se opun autorității părinților. Motivele sunt variate, de la dezvoltarea copilului din punct de vedere intelectual până la faptul că petrece mai mult timp în afara casei, cu prietenii.
Astfel, rezistența copiilor devine mai sofisticată. Crește asertivitatea cu care aceștia își impun punctul de vedere, prin confruntări directe cu părintele. Cresc și abilitățile lor sociale, iar exploziile de nervi sunt din ce în ce mai mult înlocuite de negociere și argumentarea propriilor păreri.
Strategii de sustragere de la sfaturi
Autorii studiului privind rezistența ca expresie a autonomiei copilului la vârsta mijlocie au observat comportamentul a 40 de copii canadieni cu vârste între 9 și 13 ani. Ce au scos la iveală? Un întreg instrumentar, în plină dezvoltare, prin care copiii se sustrag sfaturilor tale.
Toți copiii care au participat la studiu s-au opus indicațiilor părinților când acestea au fost în dezacord cu obiectivele lor, în două feluri: pe față și pe ascuns.
Când s-au opus clar, pe față, copiii au recurs la două tipuri de strategii: lipsită de asertivitate și asertivă. În prima situație, opoziția copiilor a îmbrăcat forme de genul „mă fac că nu am auzit ce m-ai rugat” sau „bine, fac curat în cameră, dar mătur gunoiul sub pat”.
Strategia asertivă, numită astfel pentru că implică o confruntare directă a părintelui, a variat, în funcție de abilitățile copilului. Formele ei sunt de la negociere și argumentare, la comunicarea non-verbală – prin gesturi și expresii – a dezacordului față de părinte.
Dacă aceste două strategii sunt ușor de remarcat, opoziția manifestată în secret față de părinte este greu de detectat. O primă formă a acesteia este expresia principiului: „când scap de acasă și nu mă vezi, fac exact ce voiam și nu ai vrut să mă lași”. În această situație, preocuparea copiilor participanți la studiu a fost mai puțin legată de consecințele faptelor lor și mai mult de pericolul de a fi descoperiți. Astfel, unul dintre copii, care a mâncat pe ascuns o ciocolată, considera că momentul a fost „delicios”, se bucura fără remușcări de amintirea acestuia, dar se temea că, dacă părinții află, nu mai primește desert.
A doua formă a opoziției secrete este neacceptarea, prin care, deși copilul face cum îi spune părintele, nu este de acord cu el, ținându-și nemulțumirea ascunsă. Bombănelile în gând sau pe furiș însoțesc neacceptarea.
Cum gestionăm opoziția copilului?
În primul rând, este util să realizăm cum percepem împotrivirea copilului. Proverbele arată credințele transmise din generație în generație și sunt un bun indicator pentru a descifra harta ascunsă a prejudecăților noastre înrădăcinate.
„Vai de copilul acela care nu ascultă de părinți.” „Cine nu e supus părinților săi, nu e sincer sau credincios nici cu prietenii.” „Un copil este ca vița de vie: dacă nu e dirijat, îți crește pe cap.” Sunt câteva exemple care arată credința că un copil care nu ascultă echivalează cu un dezastru, atât pentru el, cât și pentru cei din jur. Dar e în totalitate așa?
Psihologii Edward Deci și Richard Ryan, autorii unei foarte apreciate teorii în domeniul motivației, arată că oamenii au trei nevoi de bază: autonomia, competența și relaționarea.
A avea păreri opuse față de cele ale părinților este o expresie a autonomiei copilului. Nevoia acestuia de a fi autonom nu este cu nimic mai prejos decât a părintelui. Autorii studiului despre formele de manifestare a rezistenței la copii argumentează cât de important este ca părintele să vadă lucrurile în această lumină. Doar formele neadecvate de neascultare pot avea consecințe negative. Un comportament asertiv politicos are efecte benefice, precum o adaptare mai ușoară și rezultate mai bune la școală. Cum poate fi sprijinită asertivitatea adecvată?
Cu siguranță sunt anumite linii roșii clare, cum ar fi cele care țin de siguranța copilului și a altor persoane, cazuri în care e important ca limitele impuse de părinți să fie ferme. Dar dincolo de aceste linii roșii, opoziția copilului poate fi văzută că o modalitate de a-și apăra și lupta pentru propriile obiective.
Părintele poate înlocui efortul de a-și impune voința în fața copilului cu efortul de a înțelege mai bine obiectivul pe care și-l apără copilul. Cu această înțelegere, o angajare într-o negociere cu copilul îi aduce acestuia abilități de ajustare la cerințele părintelui, permițându-i în același timp să-și urmărească în continuare scopul.
La urma urmei, să acceptăm îndărătnicia copilului nu poate fi așa greu. Suntem deja prieteni cu ea, chiar fără să ne dăm seama. Este exact aceeași forță pe care o considerăm valoroasă când, ieșit din perimetrul protector al casei, copilul face față cu bine pericolului pentru că știe cum să se împotrivească unui abuzator. Și asta îl va ajuta și la maturitate, căci va ști cum să se opună unui șef sau coleg tiranic.
Referințe:
- Kuczynski L, Pitman R, Twigger K. Flirting with resistance: children’s expressions of autonomy during middle childhood. Int J Qual Stud Health Well-being. 2018;13(sup1):1564519. doi: 10.1080/17482631.2018.1564519. PMID: 30696373; PMCID: PMC6366431;
